Dintr-o data viata avea alta lumina. Acum Timoharo Sohi Nakamura își savura liniștea interioara. Aerul devenise respirabil în jurul sau si nu se mai sufoca. ,, Drum liber către vara, o sa iau examenul cela de maturitate. Părintii mei vor fi mândri de mine".
Orele de curs se încheiară într-o monotonie perfecta. Nimic nu îl mai atingea, toate treceau pe lângă el într-o lumina plăcuta. La plecare Hangye Nokasuma îl însoți pana la gura de metrou din stația Florilor de nufăr de unde el se urca spre casa. Strada avea alt farmec acum. îi plăcea strada din Tokio. Aici crescuse toată copilăria sa cunoștea ungherele străzilor si limbajul trupului oamenilor de pe strada, il înțelegea instantaneu. Adora sa hoinărească pe străzi in fumul marelui oraș încărcat ici de miros de mâncare cu capa verde, ici de mirosul piețelor de peste, sau de bețișoarele parfumate ale templelor lui Budha. Avea sa meargă repede acasă sa se schimbe si sa plece pe străzi pana in noapte.
- Arigatoo Tim, îl saluta Hangye.
- Arigatoo!
Trenul de metrou îl purta cu aceeași viteza și precizie către stația Samuraiul Rosu din apropierea casei.
Tim cobora foarte liniștit și urca scările spre suprafața Porni pe trotuar către casa sa mărind pasul căci ii era și foame. Trecu pe lângă aleea din spatele restaurantului lui Hosida-san si în coada ochiului drept văzu omul în costum de blugi prăbușindu se pe sacii negrii de gunoi. Abia api auzi sunetul sec al pistolului cu amortizor. Lumina era mai rapida decât sunetul și totul se întâmpla la 7 sau 8 metri de el. Omul cu sacou negru si frizura scurta, tuns proaspăt intra pe ușa din spate a restaurantului fără ca măcar sa îl vadă pe Tim.
Băiatul arunca o priire scurta înspre omul de pe sacii de gunoi, pasul i se opri pentru o secunda, după care instinctul străzii îl împinse la fuga. Poate de aceea nu văzu omul de la etajul clădirii de peste drum ce stătea la fereastra și fuma dintr-o țigara subțire Dar omul cu țigarea fina îl văzuse Duse mana la ureche si activa casca telefonului mobil ce o purta în ureche tot timpul. Comanda pleca in fraze scurte imediat ce persoana sunata răspunse la telefon. Imediat o mașină cu geamuri negre pleca de la intrarea din fata a restaurantului.
Tim alerga pe străduțele înguste ca purtat de dragonul disperării. Știa ca văzuse ce nu trebuia dar vroia sa traiască. Era prea tânăr.
Insa era prea târziu. Mazda cu geamuri fumurii îi bloca drumul la ultima intersecție care o mai avea de trecut catre casa. Usile se deschisera ca niste gauri negre si băiatul aluneca pe spate incercan sa se opreasca si sa fuga inapoi. Karma rea. Maini antrenate si fortice il prinseră de brate si in secunda urmatoare era în masina cu gura blocata de o palma, care ciudat, îi mirosi frumos. Masina porni fara sa accelereze, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Băiatul nu se zbatu nu vocifera, stia ca nu are rost. Astepta si in gand se ruga sa traiasca, sa respire, sa tariasca ... Nimeni nu vazuse manevra celor din Mazda. Sau poate ca nimeni nu mai vroia sa vada si linistea zumzăita a strazii îsi intra in normal dupa usoara agitatie creeata de Timoharo.
Masina își continua drumul ocolit pe străduțele din cartier si opri in spatele cladirii de unde privea cel care fuma tigari subtiri. Cei doi care il încadrau pe Timoharo îi puseseră deja o carpa, sau un săculeț pe cap si il condusera pe scari la Fumător.
Il puseră pe un scaun in fața biroului unde Fumătorul statea. Acesta le facu un semn lin iar unul dintre ei îi lua carpa de pe cap. Baiatul ramase pe scaun cu capul putin plecat si privea mobila cu picioare fine din jurul sau. Stia ca nu trebuia sa-l privească in ochi pe omul de la birou.
- Ai vazut? îl intreba scurt Fumatorul.
- Am vazut domnule. Stia ca trebuia sa spuna numai adevarul altfel nu avea nicio sansa sa mai respire aerul.
Se facu liniste. Liniște si fum de tigara fina, de tutun din Jawa.
- Hmmm. De ce nu puteti sa va vedeti de treaba voastra. Esti tânăr.
- Da. Va rog sa-mi acceptați scuzele domnule. Veneam de la scoala. Tim spusese mai mult de un cuvânt sau o propoziție pentru ca ,, Ești tânăr" îi dăduse curaj.
- Ce ai sa faci de acum?
- Ce îmi spuneți dumneavoastră domnule.
Fumătorul il privii si ochii lui erau ca niste găuri negre, ca usile masinii ce il rapise. Timoharo il privii si el fara nicio expresie pe chip, nemiscat ca impietrit stia ca nu mai avea ce sa faca. Sunetul pistolui cu amortizor i se repeta undeva in urechea dreapta. Fumatorul privea.
- Unde locuiești ?
- Strada Dealului. Ai mei nu știu nimic.
- Cum te chiama? Tresarind in interior cand baiatul pomeni despre ai sai.
- Timoharo Sohi Nakamura.
- Timoharo Sohi Nakamura esti pregatit sa mori?
- Omul trebuie sa fie pregătit mereu pentru moarte.
Fumătorul atinse casca din ureche si unul din cei doi care il luasera pe Tim intre stand in pozitie dreapta ca un militar la raport.
- Sa fie dus la Vila de Vara.
Omul cu mâini puternice il ridica pe Timoharo si il scoase din camera.
Dupa ei Fumatorul mai atinse odata casca si chema pe cineva. Intra cel cu sacou negru si tuns proaspat. Omul se opri la cativa pasi de Fumator si ingenunchie.
- Uneori esti neglijent Himoura-san, spuse aspru Fumătorul.
Dupa cateva momente de tacere pentru respect Himoura raspunse:
- Aveti dreptate domnule. Voi fi mult mai atent de acum incolo.
Apoi tot el dupa alte cateva momente vazand ca Fumatorul tace:
- Ce facem cu viermele acest?
- Sa fie dus la Vila. Api vom vedea. Am făcut destul deranj azi Himoura. Pleacă!
- Da domnule.
Himoura pleca, ieși din cladire si se urca intr-un mercedes vechi dar spalat si intretinut ca o farmacie europeana.
Pe alta strada Mazda cu geamuri fumurii il purta prin Tokio pe Timoharo, care tocmai trecuse cursul de literatura spunând un haiku deosebit profesoarei.
duminică, 12 mai 2013
luni, 14 noiembrie 2011
Oameni fara griji
Dimineaţa acelei zile îl găsi pe Rob Stepmeyer cu capul mare. Mare de băutură, de halucinogene, deși încercase să nu consume prea multe. Niciodată nu-i plăcuseră drogurile și chiar se putea lipsi de ele fără niciun efort, fapt incredibil pentru alții, dar uneori consuma și el pentru a nu face notă discordantă cu ceilalți. Dimineața însemana de fapt orele 14, două dupăamiaza, cînd se trezi și privi în jur.
Servitorii se apucaseră conștiincioși de treabă și fpceau curățenie peste tot. Cineva îl duse-se în dormitorul său vast, Intră în baie și se lăsă în voia apei dușului. Întodeauna un duș de la rece la fierbinte îl înviora.
Se îmbrăcă elegant într-un costum bleu și merse la bucătărie. Mîncă îndelung și temeinic, consumand cantități uriașe de suc din portocale, stoarse pe loc.
Apoi elicopterul îl duse în Los Angeles la biroul său dintr-o clădire cu 50 de etaje, plină de birouri. Studie îndelung ziarele bursiere, niște rapoarte ale unor banci ce aparțineau trustului său și lăsă secretarei, care lipsea (fusese și ea la petrecerea ,,caligueleană,, din seara trecută) o listă cu cei de trebuiau convocați a douazii la un brainstorming. Se amuză gîndindu-se ce față vor face toți cînd vor vedea că el a lucrat și astăzi, când toți au zăcut pe la casele lor. plecă din clădire seara pe la ora 20 și se aruncă direct în patul de acasă cu cearșafuri proaspte.
A doua zi în sala de consiliu a trustului, intră cînd secretara îl anunță că toți erau prezenți la masa prelungă cu scaune înalte.
Privii pe sub sprâncene pe cei șase bărbați și o singură femeie așezați de o parte și de alta a mesei lungi făcută dintr-un material nou, modern și nu din lemn masiv.
Știa că în ceea ce avea de făcut avea doi aliați, Thomas Kretky responsabilul cu băncile din trust și Vannesa singura femeie din consiliu, care era total de partea sa. Însă adversarul său nu era de neglijat.
Masiv, lat în spate, și înalt cu o aliură de fost luptător, dar și foarte inteligent, acesta era Bart. Bartholomew Mc Donehey fusese principalul său adversar în preluarea conducerii consiliului. Robert trebuia să țină cont de puterea, viclenia și intelignța acestuia pentru a-și pune în aplicare planul.
Își âncepu discursul pe departe făcand o analiză globală a pieței financiare, a principalelor mișcări a indicilor bursieri, în timp ce îi studia pe toți cei prezinți. își dădu seama că dacă va ști să-și plaseze la timpul potrivit intențiile va caștiga. Când ceilalți dădură semne de plictiseală și începură să-și aprindă țigările, conștient Bart îl urmărea cu toată atenția, Rob aruncă nada.
- Investițiile noastre din Africa nu ne aduc tocmai profiturile estimte. Am impresia că mai mult vom pierde decât vom câștiga și nu știu dacă la acest moment ne permitem așa ceva.
Vannesa preluă din zbor și îl susținu:
- Este și părerea mea, graficele nu arată foarte bine, Rob.
Bartholomew nu răîspunse imediat, fapt ce îl neliniști puțin pe Rob. ,,Ce-mi pregătești Bart bătrâne, ce coci tu?”dar continuă atacul mizînd pe surprinderea adversarului.
- Consider că trebuie să ne stopăm investițiile aici și să aruncăm ceva bani pe piața din țară, unde profitul e mai sigur.
Brusc Bart interveni în discuție, elegant așa cum îl știau toți, în ciuda masivității sale aparente:
- Eu nu sunt sigur dragă, Rob, de cele ce spui, nu știu dacă nu cumva ne retragem prea tîrziu și nu mai recuperăm nimic? Iar tu dulceață, spuse către Vannesa, de ce n-ai remarcat graficele de la întrunirea trecută, dragă?
- Dar Bart, uită-te și tu, protestă vannesa și îi întinse o mapă cu hârtii, statistici și grafice colorate.
Bartholomew răsfoi preț de minute bune toate hârtiile după care spre surprinbderea lui Rob se arătă de acord.
- OK, dacă voi ziceți, ne retragem, dar cine suferă peierderile?
- Băncile din trust, Bart, răspunse Rob, nu vom afecta și ramurile producătoare, ok ?
- În regulă, Rob, altceva?
- Păi cam atît, Hariet să semnăm hotărârea de consiliu, dragă, făcu el semn secretarei.
Toți își puseră semnăturile sub numele lor și astfel deciyia fu luată.
La nici o oră de la luarea hotărârii șeful departamentului de comunicații din trust transmitea ordinul semnat de Robert Stepmeyer către banca ce se ocupa cu investițiile din Africa, din Țara Ulluyei Udembe, un vapor ce urma să încarce utilaje din Germania pentru această țară fu oprit de la încărcare în ultima clipă fără ca achiziția să mai fie făcută și trustul să mai piardă ceva dolari.
Dar pe lîngă astea și organizația nonguvernamentală care ducea ajutoare alimente vitale, zahăr, făină și orez în țara africană nu mai putea să aprovizioneze înfometații Africii. Dominoul ce avea să semnene foamete la celălalt capăt al lumii fusese pornit dintr-un birou modern din Los Angeles.
Servitorii se apucaseră conștiincioși de treabă și fpceau curățenie peste tot. Cineva îl duse-se în dormitorul său vast, Intră în baie și se lăsă în voia apei dușului. Întodeauna un duș de la rece la fierbinte îl înviora.
Se îmbrăcă elegant într-un costum bleu și merse la bucătărie. Mîncă îndelung și temeinic, consumand cantități uriașe de suc din portocale, stoarse pe loc.
Apoi elicopterul îl duse în Los Angeles la biroul său dintr-o clădire cu 50 de etaje, plină de birouri. Studie îndelung ziarele bursiere, niște rapoarte ale unor banci ce aparțineau trustului său și lăsă secretarei, care lipsea (fusese și ea la petrecerea ,,caligueleană,, din seara trecută) o listă cu cei de trebuiau convocați a douazii la un brainstorming. Se amuză gîndindu-se ce față vor face toți cînd vor vedea că el a lucrat și astăzi, când toți au zăcut pe la casele lor. plecă din clădire seara pe la ora 20 și se aruncă direct în patul de acasă cu cearșafuri proaspte.
A doua zi în sala de consiliu a trustului, intră cînd secretara îl anunță că toți erau prezenți la masa prelungă cu scaune înalte.
Privii pe sub sprâncene pe cei șase bărbați și o singură femeie așezați de o parte și de alta a mesei lungi făcută dintr-un material nou, modern și nu din lemn masiv.
Știa că în ceea ce avea de făcut avea doi aliați, Thomas Kretky responsabilul cu băncile din trust și Vannesa singura femeie din consiliu, care era total de partea sa. Însă adversarul său nu era de neglijat.
Masiv, lat în spate, și înalt cu o aliură de fost luptător, dar și foarte inteligent, acesta era Bart. Bartholomew Mc Donehey fusese principalul său adversar în preluarea conducerii consiliului. Robert trebuia să țină cont de puterea, viclenia și intelignța acestuia pentru a-și pune în aplicare planul.
Își âncepu discursul pe departe făcand o analiză globală a pieței financiare, a principalelor mișcări a indicilor bursieri, în timp ce îi studia pe toți cei prezinți. își dădu seama că dacă va ști să-și plaseze la timpul potrivit intențiile va caștiga. Când ceilalți dădură semne de plictiseală și începură să-și aprindă țigările, conștient Bart îl urmărea cu toată atenția, Rob aruncă nada.
- Investițiile noastre din Africa nu ne aduc tocmai profiturile estimte. Am impresia că mai mult vom pierde decât vom câștiga și nu știu dacă la acest moment ne permitem așa ceva.
Vannesa preluă din zbor și îl susținu:
- Este și părerea mea, graficele nu arată foarte bine, Rob.
Bartholomew nu răîspunse imediat, fapt ce îl neliniști puțin pe Rob. ,,Ce-mi pregătești Bart bătrâne, ce coci tu?”dar continuă atacul mizînd pe surprinderea adversarului.
- Consider că trebuie să ne stopăm investițiile aici și să aruncăm ceva bani pe piața din țară, unde profitul e mai sigur.
Brusc Bart interveni în discuție, elegant așa cum îl știau toți, în ciuda masivității sale aparente:
- Eu nu sunt sigur dragă, Rob, de cele ce spui, nu știu dacă nu cumva ne retragem prea tîrziu și nu mai recuperăm nimic? Iar tu dulceață, spuse către Vannesa, de ce n-ai remarcat graficele de la întrunirea trecută, dragă?
- Dar Bart, uită-te și tu, protestă vannesa și îi întinse o mapă cu hârtii, statistici și grafice colorate.
Bartholomew răsfoi preț de minute bune toate hârtiile după care spre surprinbderea lui Rob se arătă de acord.
- OK, dacă voi ziceți, ne retragem, dar cine suferă peierderile?
- Băncile din trust, Bart, răspunse Rob, nu vom afecta și ramurile producătoare, ok ?
- În regulă, Rob, altceva?
- Păi cam atît, Hariet să semnăm hotărârea de consiliu, dragă, făcu el semn secretarei.
Toți își puseră semnăturile sub numele lor și astfel deciyia fu luată.
La nici o oră de la luarea hotărârii șeful departamentului de comunicații din trust transmitea ordinul semnat de Robert Stepmeyer către banca ce se ocupa cu investițiile din Africa, din Țara Ulluyei Udembe, un vapor ce urma să încarce utilaje din Germania pentru această țară fu oprit de la încărcare în ultima clipă fără ca achiziția să mai fie făcută și trustul să mai piardă ceva dolari.
Dar pe lîngă astea și organizația nonguvernamentală care ducea ajutoare alimente vitale, zahăr, făină și orez în țara africană nu mai putea să aprovizioneze înfometații Africii. Dominoul ce avea să semnene foamete la celălalt capăt al lumii fusese pornit dintr-un birou modern din Los Angeles.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
*
Se spune ca omenirea s-a nascut in Africa. Africa a fost leaganul omenirii. Aici in negurile timpului, in urma cu milioane de ani, cat doar o minte ensteiniana ar putea pricepe, dintr-o singura mama maimuta s-a nascut primul om, nu preistoric, pretimpuriu,inaintea pre-tuturor erelor, o maimuta cu prima gena umanoida din care a evoluat omenirea. Asa se spune. Dar din timpuri asa de stravechi cine poate sti care este adevarul?
Sau poate ca atunci Dumnezeu a adus omenirea pe pamant? Cert e ca Africa a fost leaganul oamenilor, asta cel putin, s-a demonstrat clar.
Pe acest continent la marginea junglei, Ulluya Habembe se trezi in coliba langa fiul sau nou nascut, cand un urlet scurt se auzi in noapte. Mintea ei caută imediat în modelele de comparație preexistente animalul corespondent al acestui urlet. La început nu reușea să facă asocierea. apoi îl recunoscu și spaima îi fulgeră trupul. Era o hienă. Cel mai temut și mai tenace prădător al Africii.
Ulluya știa că o hienă simte de la mai mulți kilometri un pui nou născut, simte aburul fătării antilopelor și pleacă pe urma mirosului ca să afle puiul proaspăt fătat, fragil și neajutorat pentru a-l mânca. Acum îl adulmecaseră pe al ei. Nu era surprinsă nici de îndrăzneala animalelor căci aici la marginea sălbăticiei acestea se simt pe teritoriul lor si noaptea pleacă după pradă. Privi în noapte prin intrarea colibei și văzu afară cei doi câini cu coama zburlită stând în ușă și arătându-și colții. La vreo 100 de metri de colibă ochii luminoși ai hienelor apăreau cu intermitență în noapte. Ochii ăia âi înghețară șira spinării. Nu aveau fulgere de gheață-n ei dar urmarea, lupta și forța animalelor acestea erau adânc înrădăcinate în ființa ei.
Dintr-o dată o hienă atacă repezindu-se către câini cu scâncetul caracteristic și infiorător, încercînd să apuce unul din câini din lateral. Câinele roșcat, pe nume Shluise, adică ,,Os,, ripostă și nu se lăsă intimidat mușcând hiena. Părul acesteia urât mirositor sări în sus și chiar fire din blană o atinseră pe tânăra mamă. Hiena o femelă mare și grasă se retrase și în clanul acestora se întețiră urletele-scâncet. Os se retrase cu spatele și intră mai mult în interiorul colibei. Celălalt câine o corcitură slabă cu pete gri-albe, mai mic decât Os se ținea în coasta acestuia înspăimântat, nici măcar nu mai mârâia. Copilul începu să plângă și Ulluya se repezi să-l oprească. Singurul lucru care-i veni să-l facă fu să-i dea să sugă, să-l oprească din plâns. Dar hienele îl auziră și ea știa că ăsta era un semn de slăbiciune. Prădătorii știau că un pui de om e mai neajutorat ca unul de antilopă, cel mai neajutorat pui de animal care împărțea acest pământ cu ei.
Certitudinea micului pui de om din colibă le biciui creerii hienelor. Două dintre ele în frunte cu matriarha, conducătoarea clanului se repeziră la câini. Os mușcă în stânga și în dreapta respingând atacul sălbăticiunilor, dar când clanul se retrase într-o zvârcoleală de trupuri, Pătatul nu mai era lângă el, hielnele îl luaseră. O vreme se iscă o luptă între acestea pe pradă și se auziră trosnind oasele Pătatului în fălcile puternice ale prădătoarelor feroce. Os intră cu totul în colibă și femeia văzu că se uită către ea parcă cerându-i ajutorul. Îi atârna un picior sfâșiat, poate rupt de zdrobitoarele fălci care devorau până și elefanți.
Ulluya privi câinele și apoi copilul, căuta febril o salvare. Privi cerul și își dădu seama că mai erau câteva ore până în zori. Și nici atunci nu era sigur că hienele vor pleca dacă atacaseră acest sat părăsit cu atâta îndrăzneală. Probabil că și ele își dăduseră seama că locul era părăsit și oameni din colibă erau neajutorați. Multă vreme astfel de animale dau târcoale așezărilor omenești fură mîncare și ajung să evalueze surprinzător de bine turmele de oameni ca pe turmele de gnu, sau zebre, atacînd exemplarele slăbite sau aflate în dificultate.
Focul era stins și nici nu avea alte lemne să-l reaprindă.
Atunci se repezi luă copilul și îl așeză într-un hamc atârnat de o grindă cât mai sus. Trase la intrare patul pe care dormea și împinse câinele înăuntru lângă ea. Vor lupta cot la cot să se salveze. Ulluya împinse patul pe locul din fața colibei unde făcuse focul. Avea cîteva momente, cât carniovorele îl devorau pe Pătat, să aprindă focul. Băgă mâna adânc în vatra focului și se arse într-un cărbue ascuns,făcu repede o gaură în saltea și trînti cenușa și jarul în iarba uscată. Suflă cu toată puterea în jar, sufla încontinuu, nici nu apuca parcă să respire și sufla. Flacăra nu se apridea, doar fumega puțin. Atuni hiena conducătoare, matriarha se întoarese și în razele lunii Ulluya îi văzu botul însângerat. Parcă știind ce va urma Os veni lângă ea și își arătă colții. Hiena dădu puțin înapoi și îi evaluă pe cei doi oponenți ai săi, ciudatul clan al oamenilor și câinilor pe care poate că-l mai înfruntase cândva o puse pe gînduri. Atunci focul izbucni cu mici ezitări și flăcările ținură animalele la distanță. Femeia evaluă situația și se felicită cu voce tare că alesese coliba aceasta cu partea de jos lipită cu pământ și baligă să stea în ea. Aparținu-se șefului satului și era cea mai solidă. Hienele nu puteau pătrunde decît prin ușa pe care o va apăra cu tot ce-i stă la îndemână. Ea ținu și drămui materialele combustibile ce le avea astfel încât să șină cît mai mult și îndeajuns de mare flacăra să țină carnivorele la distanță. Aștepta zorile cu speranță dar și cu neliniște știind că animalele ce o atacaseră erau oportunite tenace ce nu-și lăsau prada ușor, odată descoperită. Zorii se iviră dar se stinse și focul. În zadar tânăra mamă căuta să mai arunce ceva pe foc, nu putea să rupă nici din pereții colibei căci astfel s-ar fi expus colților hienelor.
Ulluya apucă cuțitul scurt și solid pe care îl avea și se pregăti să se apere cu orice preț. Mângâie și încurajă câinele care și el o înțelese, își zburli coama și își arătă colții.
Hienele se strânseră laolaltă și se pregăteau să atace, adulmecau și se plimbau în jurul colibei căutând o breșă pentru a năvăli, când dintr-o dată începură să scîncească și se retraseră protestănd cu urletlele lor. Ulluya privi în direcția unde se uitau hienele și o văzu pe bătrâna Rutervieu stând în băț și înjurând. Clanul hienelor atît de determinat până acum se retrase furioase mușcându-se una pe alta. apariția altuio om le descumpănise și le făcuse să plece știind că nu se puteau lupta cu mai mulți oameni.
- Fii binevenită, Mamă! Strigă, Ulluya cât putu de tare știind că bătrâna era surdă.
- Oouoah, căscă baba. N-ai ceva de mâncare? Ai prins cumva o hienă?
- Oo, nu Mamă. Erau să mă prindă ele pe mine, spuse tânăra și o înbrățișă pe babă.
Bătrâna o salvase pe ea și pe puiul ei !
- Hai să-ți arăt ceva. Și tânăra scoase puiul de om din colibă. E fiul meu Mhashwili îi spuse ea numele pruncului.
- Ooo ce frumos e! Slăvită fie Mama Țărână (Africa în limba lor, spuse bătrâna. ea ne înmulțește neamul Kharthali.
Khartahali era numele tribului lor.
Dar Ulluya își dădu seama că bătrâna nu-și mai amintea că au fost părăsite aici.
Mai tărziu merse în apropiere unde șita un bananier copt și aduse un ciorchine mare de banane gălbui. Se puse pe mâncat împreună cu bătrâna. Ulluya se gîndea ce să facă, dacă va mai supraviețui aici împreună cu copilul ei. Pentru început se hotărâ să nu o mai lase pe bătrână să plece și făcu două paturi largi din frunze de palmier în colibă. La ușă puse un morman de lemne pentru foc să-i ajungă toată noaptea și împrejmui coliba cu spini pe cît putu. Os o urma peste tot și prindea mici rozătoare sau chiar insecte cu care se hrănea.
Femeia lupta pentru viața ei și a puiului ce-l născuse.
Se spune ca omenirea s-a nascut in Africa. Africa a fost leaganul omenirii. Aici in negurile timpului, in urma cu milioane de ani, cat doar o minte ensteiniana ar putea pricepe, dintr-o singura mama maimuta s-a nascut primul om, nu preistoric, pretimpuriu,inaintea pre-tuturor erelor, o maimuta cu prima gena umanoida din care a evoluat omenirea. Asa se spune. Dar din timpuri asa de stravechi cine poate sti care este adevarul?
Sau poate ca atunci Dumnezeu a adus omenirea pe pamant? Cert e ca Africa a fost leaganul oamenilor, asta cel putin, s-a demonstrat clar.
Pe acest continent la marginea junglei, Ulluya Habembe se trezi in coliba langa fiul sau nou nascut, cand un urlet scurt se auzi in noapte. Mintea ei caută imediat în modelele de comparație preexistente animalul corespondent al acestui urlet. La început nu reușea să facă asocierea. apoi îl recunoscu și spaima îi fulgeră trupul. Era o hienă. Cel mai temut și mai tenace prădător al Africii.
Ulluya știa că o hienă simte de la mai mulți kilometri un pui nou născut, simte aburul fătării antilopelor și pleacă pe urma mirosului ca să afle puiul proaspăt fătat, fragil și neajutorat pentru a-l mânca. Acum îl adulmecaseră pe al ei. Nu era surprinsă nici de îndrăzneala animalelor căci aici la marginea sălbăticiei acestea se simt pe teritoriul lor si noaptea pleacă după pradă. Privi în noapte prin intrarea colibei și văzu afară cei doi câini cu coama zburlită stând în ușă și arătându-și colții. La vreo 100 de metri de colibă ochii luminoși ai hienelor apăreau cu intermitență în noapte. Ochii ăia âi înghețară șira spinării. Nu aveau fulgere de gheață-n ei dar urmarea, lupta și forța animalelor acestea erau adânc înrădăcinate în ființa ei.
Dintr-o dată o hienă atacă repezindu-se către câini cu scâncetul caracteristic și infiorător, încercînd să apuce unul din câini din lateral. Câinele roșcat, pe nume Shluise, adică ,,Os,, ripostă și nu se lăsă intimidat mușcând hiena. Părul acesteia urât mirositor sări în sus și chiar fire din blană o atinseră pe tânăra mamă. Hiena o femelă mare și grasă se retrase și în clanul acestora se întețiră urletele-scâncet. Os se retrase cu spatele și intră mai mult în interiorul colibei. Celălalt câine o corcitură slabă cu pete gri-albe, mai mic decât Os se ținea în coasta acestuia înspăimântat, nici măcar nu mai mârâia. Copilul începu să plângă și Ulluya se repezi să-l oprească. Singurul lucru care-i veni să-l facă fu să-i dea să sugă, să-l oprească din plâns. Dar hienele îl auziră și ea știa că ăsta era un semn de slăbiciune. Prădătorii știau că un pui de om e mai neajutorat ca unul de antilopă, cel mai neajutorat pui de animal care împărțea acest pământ cu ei.
Certitudinea micului pui de om din colibă le biciui creerii hienelor. Două dintre ele în frunte cu matriarha, conducătoarea clanului se repeziră la câini. Os mușcă în stânga și în dreapta respingând atacul sălbăticiunilor, dar când clanul se retrase într-o zvârcoleală de trupuri, Pătatul nu mai era lângă el, hielnele îl luaseră. O vreme se iscă o luptă între acestea pe pradă și se auziră trosnind oasele Pătatului în fălcile puternice ale prădătoarelor feroce. Os intră cu totul în colibă și femeia văzu că se uită către ea parcă cerându-i ajutorul. Îi atârna un picior sfâșiat, poate rupt de zdrobitoarele fălci care devorau până și elefanți.
Ulluya privi câinele și apoi copilul, căuta febril o salvare. Privi cerul și își dădu seama că mai erau câteva ore până în zori. Și nici atunci nu era sigur că hienele vor pleca dacă atacaseră acest sat părăsit cu atâta îndrăzneală. Probabil că și ele își dăduseră seama că locul era părăsit și oameni din colibă erau neajutorați. Multă vreme astfel de animale dau târcoale așezărilor omenești fură mîncare și ajung să evalueze surprinzător de bine turmele de oameni ca pe turmele de gnu, sau zebre, atacînd exemplarele slăbite sau aflate în dificultate.
Focul era stins și nici nu avea alte lemne să-l reaprindă.
Atunci se repezi luă copilul și îl așeză într-un hamc atârnat de o grindă cât mai sus. Trase la intrare patul pe care dormea și împinse câinele înăuntru lângă ea. Vor lupta cot la cot să se salveze. Ulluya împinse patul pe locul din fața colibei unde făcuse focul. Avea cîteva momente, cât carniovorele îl devorau pe Pătat, să aprindă focul. Băgă mâna adânc în vatra focului și se arse într-un cărbue ascuns,făcu repede o gaură în saltea și trînti cenușa și jarul în iarba uscată. Suflă cu toată puterea în jar, sufla încontinuu, nici nu apuca parcă să respire și sufla. Flacăra nu se apridea, doar fumega puțin. Atuni hiena conducătoare, matriarha se întoarese și în razele lunii Ulluya îi văzu botul însângerat. Parcă știind ce va urma Os veni lângă ea și își arătă colții. Hiena dădu puțin înapoi și îi evaluă pe cei doi oponenți ai săi, ciudatul clan al oamenilor și câinilor pe care poate că-l mai înfruntase cândva o puse pe gînduri. Atunci focul izbucni cu mici ezitări și flăcările ținură animalele la distanță. Femeia evaluă situația și se felicită cu voce tare că alesese coliba aceasta cu partea de jos lipită cu pământ și baligă să stea în ea. Aparținu-se șefului satului și era cea mai solidă. Hienele nu puteau pătrunde decît prin ușa pe care o va apăra cu tot ce-i stă la îndemână. Ea ținu și drămui materialele combustibile ce le avea astfel încât să șină cît mai mult și îndeajuns de mare flacăra să țină carnivorele la distanță. Aștepta zorile cu speranță dar și cu neliniște știind că animalele ce o atacaseră erau oportunite tenace ce nu-și lăsau prada ușor, odată descoperită. Zorii se iviră dar se stinse și focul. În zadar tânăra mamă căuta să mai arunce ceva pe foc, nu putea să rupă nici din pereții colibei căci astfel s-ar fi expus colților hienelor.
Ulluya apucă cuțitul scurt și solid pe care îl avea și se pregăti să se apere cu orice preț. Mângâie și încurajă câinele care și el o înțelese, își zburli coama și își arătă colții.
Hienele se strânseră laolaltă și se pregăteau să atace, adulmecau și se plimbau în jurul colibei căutând o breșă pentru a năvăli, când dintr-o dată începură să scîncească și se retraseră protestănd cu urletlele lor. Ulluya privi în direcția unde se uitau hienele și o văzu pe bătrâna Rutervieu stând în băț și înjurând. Clanul hienelor atît de determinat până acum se retrase furioase mușcându-se una pe alta. apariția altuio om le descumpănise și le făcuse să plece știind că nu se puteau lupta cu mai mulți oameni.
- Fii binevenită, Mamă! Strigă, Ulluya cât putu de tare știind că bătrâna era surdă.
- Oouoah, căscă baba. N-ai ceva de mâncare? Ai prins cumva o hienă?
- Oo, nu Mamă. Erau să mă prindă ele pe mine, spuse tânăra și o înbrățișă pe babă.
Bătrâna o salvase pe ea și pe puiul ei !
- Hai să-ți arăt ceva. Și tânăra scoase puiul de om din colibă. E fiul meu Mhashwili îi spuse ea numele pruncului.
- Ooo ce frumos e! Slăvită fie Mama Țărână (Africa în limba lor, spuse bătrâna. ea ne înmulțește neamul Kharthali.
Khartahali era numele tribului lor.
Dar Ulluya își dădu seama că bătrâna nu-și mai amintea că au fost părăsite aici.
Mai tărziu merse în apropiere unde șita un bananier copt și aduse un ciorchine mare de banane gălbui. Se puse pe mâncat împreună cu bătrâna. Ulluya se gîndea ce să facă, dacă va mai supraviețui aici împreună cu copilul ei. Pentru început se hotărâ să nu o mai lase pe bătrână să plece și făcu două paturi largi din frunze de palmier în colibă. La ușă puse un morman de lemne pentru foc să-i ajungă toată noaptea și împrejmui coliba cu spini pe cît putu. Os o urma peste tot și prindea mici rozătoare sau chiar insecte cu care se hrănea.
Femeia lupta pentru viața ei și a puiului ce-l născuse.
marți, 17 august 2010
*
Tudor se afla in autocarul care gonea prin Ungaria cu toti pasagerii inghesuiti pe scaune, unii dormind cu capul sprijinit de te miri ce. Era spre seara si urmarea drumul. Era pentru prima data pe o autostrada si ii placea mersul in viteza al autocarului.
Se imbarcase pentru Italia si de cateva ore trecusera granita in Ungaria, iar acum mergeau spre austrieci. In autocar era liniste toti respirand usurati dupa ce au trecut granita. Cu toate ca acum si romanii puteau calatori liber in strainatate si nu mai era nevoie de vize pentru Shenghen se zvonea ca la granita tot se mai puneau unele piedici si vamesii te puteau opri sa treci granita. Erau unele conditii, puteai sta in tarile Senghen 90 de zile si apoi trebuia sa revii in tara si abia dupa alte 90 zile sa pleci iar. Insa oamenii veneau in tara stateau cateva zile si se reintorceau la lucru iar ca sa castige bani. La granita se vedeau vizele insa pentu o ,,atentie" vamesii ii lasau sa treaca. Uneori vamesi opreau pe cei care se intampla sa figureze ca returnati, pe cei care la pareau suspecti sau pe tigani, mai ales la unguri, dar si romanii mai triau. Asa ca granita se trecea cu emotii si cu peripetii. In autocar cu el erau doi tineri tiganosi, care aveau interdictie fiind returnati de prin Europa. Tecusera de romani cu cate 10 euro, iar acum stateau cu inima stransa caci se apropiau de austrieci si era ultimul hop dar si cel mai grau pentru a scapa la largime, la libertate, in Europa.
Punctul de trecere a frontiereei ungaro-austriece se apropia in zare si toti deveneau mai nelinistici. Cei care mai trecusera mai putin cei noi mai mult doar soferul si insotitorul priveau plictisiti. Astia treceau de doua ori pe saptamana si cunosteau drumurile, locurile ca acasa.
autocarul opri in terminalul vamal langa ghereta vamesilor austrieci dupa ce trecuse de cei unguri si se opri.Toata lumea se foia pregatea pasapoartele si astepta usor infrigurata, verificarile austriecilor.
- Aici e beleaua,zise o doamna corpolenta din fata lui Tudor, daca trecem de astia am scapat!
- Da ce nu e libera circulatia, ce pot sa ne faca? zise Tudor.
- Eee libera, libera dar nu prea le convine lor, crezi ca lor le convine sa ne ducem noi cu toti tiganii peste ei? Spuse ea mai soptit sa n-o auda tignosii din autocar. Ai sa vezi tu ce e acolo.
Tudor o privi cu condescendenta dar in sine asa se ingrijora un pic.
Pentru el totul parea simplu : ,, ma duc acolo, imi gasesc unde sa stau, ma duc la munca, o sa castig 2000 de euro pe luna, trimit si la copii, strang si eu si cand am suficient ma intorc si imi repar casa, imi fac o firma, un magazin si ma fac patron."
Nu intelegea ce tot il speria doamna asta grasa cu , ai sa veyi tu ce e a acolo!"
- Pai sa dam, sa dea, si aici cate 5, 10 euroi sa trecem mai departe, spuse el.
- Doamne fereste! Facu ochii mari Grasa. Ce esti nebun? Pai astia te ia si te inchide imediat pentru dare de mita. Aici gata s-a terminat smecheria baiete, cu austriecii nu te joci. Astia te salta imediat, nu mai esti in Romania. De aici incepe Europa, reteza ea scurt.
Doi vamesii austrieci urcara in autocr. Aveau niste uniforme verzi ca de padurar observa Tudor.
Salutara in engleza si tot in engleza intrebara:
- Do you have somthing du declare? Enithing, objecnts, many, to interesting the douame?
Nimeni nu vorbi. Toti se uitau si incercau sa-si compuna mutre cat mai relaxate, mai prietenoase, asa le spusese insotitorul de pe autocar. unbaiat subtirel cu un tricou alb pe el ce statea tot timpul langa sofer, chiar daca acetia se schimbau, fiind doi, Toni, caci asa il chema pe insotitor parea ca nu doarme niciodata.
Acum toni vorbea cu vamesii austrieci si para ca l-a fatat masa in Imperiul Marii Britanii, asa ii truia gura. Unul din vamesi cotrobaia prin lovurile de bagje de deasupra scauneleor calatorilor si altul aduna pasapoartele romanasilor.
Apoi au coborat cel cu pasapoartele a intrati biroul lor iar celalalt s-a aplecat si a intrat pe jumatate incal de bagaje incepand sa traga de gentoiele de rafie ale mioriticilor.
la un moment dat Toni urca in usa autocarului si striga:
- Popescu, d-na Popescu, dumneavoastra aveti geanta ai amare albstra? Ce aveti in ea ca vrea asta sa o deschideti, veniti pana jos, va rog!
- Imediat, imediat, facu Grasa, speriata, ce sa am, nimic un serviciu de ceai pentru o nepoata de a mea.
Femeia cobora si incepu s-ai turuie gura pe langa austriacul care nu intelegea nimic din romana ei amestecata cu italiana.
Toni urca iar si striga:
- Gozovici si Tulea, Gozovici si Tulea, care sunteti? Veniti jos ca nu stiu ce probleme sunt cu pasapoartele!
Cei doi tiganosi care scapasera de vama romaneasca si de cea ungureasca se urnira incet jos cu un aer posomaorat.
- Care-i treaba? Intreba unul din ei.
- Nu stiu va cheama acolo. Aveti interdictie? Intreba Toni la rindul sau?
Tiganosii intrara in ghereta vamesilor aplecndu-se sa nuse loveasca de pragul de sus.
Popeasca Grasa urca la locul ei cu fata imbujorata.
- M-a pus sa-i desfac geanta, dom-ne ca cica era prea grea. Aveam un serviciu de ceai chinezesc pentru o nepoata de-a mea care se marita in Italia si i se parea lui prea greu, am desfacut si cutia acum dar ce dracu era sa fac? Daca le casuna la astia n-ai ce face.
Astepotarea se prelungea si toata lume isi pierdea rabdarea, incepeau sa-l bombardeze pe Toni cu intrebari: Nu mai plecam, odata?
Acesta salta din umeri si se arata si el iritat, intra in baraca austriecilor si iesea pufnind.
- Se pare ca baietii astia au probleme frate. Nu ii lasa sa treaca mai departe. Figureaza ca returnti, au avut 2, 3 foi de via din Italia.
Tiganosii urcara in autocar si incepura sa-si strnga lucrurile. Au batut drumul o zi jumatate degeaba din Romania pana aici, dar n-aveau ce sa faca.
- Chiar va da jos, va intoarce inapi , intreba Tudor?
- Da, avem foi de via din Italia si apare pe calculator la astia. Nu ne lasa sa trecem mai departe.
Tudor nu stia ce e o ,,foaie de via'', nu stia nici ce au facut rromi-tiganasi prin Italia dar i se parea uluitor ca ii da jos si ii intoarce inapoi in vama, in câmp practic cu bagaje cu toto, într-o ţară străină, pe cei doi.
- Şi ce fac, cu ce se întorc întrebă el pe Grasa?
- Se întorc cu vreo alta maţină de România, cu ceva, gasesc ei.
Parcă îi părea rău de cei doi , de drumul irosit, de bani. Nu îi cunoştea dar se gândea la toate astea, realizând că dacă i s-ar fi întâmplat lui ar fi fost o tragedie. N-ar fi avit nici bani să se întoarcă înapoi.
Ţigănoşii rămaseră jos în vama austiacă făcând cu mâna, iar autocarul se puse în miscare în pufaitul uşii care se închidea.
Tudor înţelese că de acum era în Europa, era în ţară străină şi că nu era de joacă, oricât de amabil i s-ar fi părut lui occidentalii aceştia.
Tudor se afla in autocarul care gonea prin Ungaria cu toti pasagerii inghesuiti pe scaune, unii dormind cu capul sprijinit de te miri ce. Era spre seara si urmarea drumul. Era pentru prima data pe o autostrada si ii placea mersul in viteza al autocarului.
Se imbarcase pentru Italia si de cateva ore trecusera granita in Ungaria, iar acum mergeau spre austrieci. In autocar era liniste toti respirand usurati dupa ce au trecut granita. Cu toate ca acum si romanii puteau calatori liber in strainatate si nu mai era nevoie de vize pentru Shenghen se zvonea ca la granita tot se mai puneau unele piedici si vamesii te puteau opri sa treci granita. Erau unele conditii, puteai sta in tarile Senghen 90 de zile si apoi trebuia sa revii in tara si abia dupa alte 90 zile sa pleci iar. Insa oamenii veneau in tara stateau cateva zile si se reintorceau la lucru iar ca sa castige bani. La granita se vedeau vizele insa pentu o ,,atentie" vamesii ii lasau sa treaca. Uneori vamesi opreau pe cei care se intampla sa figureze ca returnati, pe cei care la pareau suspecti sau pe tigani, mai ales la unguri, dar si romanii mai triau. Asa ca granita se trecea cu emotii si cu peripetii. In autocar cu el erau doi tineri tiganosi, care aveau interdictie fiind returnati de prin Europa. Tecusera de romani cu cate 10 euro, iar acum stateau cu inima stransa caci se apropiau de austrieci si era ultimul hop dar si cel mai grau pentru a scapa la largime, la libertate, in Europa.
Punctul de trecere a frontiereei ungaro-austriece se apropia in zare si toti deveneau mai nelinistici. Cei care mai trecusera mai putin cei noi mai mult doar soferul si insotitorul priveau plictisiti. Astia treceau de doua ori pe saptamana si cunosteau drumurile, locurile ca acasa.
autocarul opri in terminalul vamal langa ghereta vamesilor austrieci dupa ce trecuse de cei unguri si se opri.Toata lumea se foia pregatea pasapoartele si astepta usor infrigurata, verificarile austriecilor.
- Aici e beleaua,zise o doamna corpolenta din fata lui Tudor, daca trecem de astia am scapat!
- Da ce nu e libera circulatia, ce pot sa ne faca? zise Tudor.
- Eee libera, libera dar nu prea le convine lor, crezi ca lor le convine sa ne ducem noi cu toti tiganii peste ei? Spuse ea mai soptit sa n-o auda tignosii din autocar. Ai sa vezi tu ce e acolo.
Tudor o privi cu condescendenta dar in sine asa se ingrijora un pic.
Pentru el totul parea simplu : ,, ma duc acolo, imi gasesc unde sa stau, ma duc la munca, o sa castig 2000 de euro pe luna, trimit si la copii, strang si eu si cand am suficient ma intorc si imi repar casa, imi fac o firma, un magazin si ma fac patron."
Nu intelegea ce tot il speria doamna asta grasa cu , ai sa veyi tu ce e a acolo!"
- Pai sa dam, sa dea, si aici cate 5, 10 euroi sa trecem mai departe, spuse el.
- Doamne fereste! Facu ochii mari Grasa. Ce esti nebun? Pai astia te ia si te inchide imediat pentru dare de mita. Aici gata s-a terminat smecheria baiete, cu austriecii nu te joci. Astia te salta imediat, nu mai esti in Romania. De aici incepe Europa, reteza ea scurt.
Doi vamesii austrieci urcara in autocr. Aveau niste uniforme verzi ca de padurar observa Tudor.
Salutara in engleza si tot in engleza intrebara:
- Do you have somthing du declare? Enithing, objecnts, many, to interesting the douame?
Nimeni nu vorbi. Toti se uitau si incercau sa-si compuna mutre cat mai relaxate, mai prietenoase, asa le spusese insotitorul de pe autocar. unbaiat subtirel cu un tricou alb pe el ce statea tot timpul langa sofer, chiar daca acetia se schimbau, fiind doi, Toni, caci asa il chema pe insotitor parea ca nu doarme niciodata.
Acum toni vorbea cu vamesii austrieci si para ca l-a fatat masa in Imperiul Marii Britanii, asa ii truia gura. Unul din vamesi cotrobaia prin lovurile de bagje de deasupra scauneleor calatorilor si altul aduna pasapoartele romanasilor.
Apoi au coborat cel cu pasapoartele a intrati biroul lor iar celalalt s-a aplecat si a intrat pe jumatate incal de bagaje incepand sa traga de gentoiele de rafie ale mioriticilor.
la un moment dat Toni urca in usa autocarului si striga:
- Popescu, d-na Popescu, dumneavoastra aveti geanta ai amare albstra? Ce aveti in ea ca vrea asta sa o deschideti, veniti pana jos, va rog!
- Imediat, imediat, facu Grasa, speriata, ce sa am, nimic un serviciu de ceai pentru o nepoata de a mea.
Femeia cobora si incepu s-ai turuie gura pe langa austriacul care nu intelegea nimic din romana ei amestecata cu italiana.
Toni urca iar si striga:
- Gozovici si Tulea, Gozovici si Tulea, care sunteti? Veniti jos ca nu stiu ce probleme sunt cu pasapoartele!
Cei doi tiganosi care scapasera de vama romaneasca si de cea ungureasca se urnira incet jos cu un aer posomaorat.
- Care-i treaba? Intreba unul din ei.
- Nu stiu va cheama acolo. Aveti interdictie? Intreba Toni la rindul sau?
Tiganosii intrara in ghereta vamesilor aplecndu-se sa nuse loveasca de pragul de sus.
Popeasca Grasa urca la locul ei cu fata imbujorata.
- M-a pus sa-i desfac geanta, dom-ne ca cica era prea grea. Aveam un serviciu de ceai chinezesc pentru o nepoata de-a mea care se marita in Italia si i se parea lui prea greu, am desfacut si cutia acum dar ce dracu era sa fac? Daca le casuna la astia n-ai ce face.
Astepotarea se prelungea si toata lume isi pierdea rabdarea, incepeau sa-l bombardeze pe Toni cu intrebari: Nu mai plecam, odata?
Acesta salta din umeri si se arata si el iritat, intra in baraca austriecilor si iesea pufnind.
- Se pare ca baietii astia au probleme frate. Nu ii lasa sa treaca mai departe. Figureaza ca returnti, au avut 2, 3 foi de via din Italia.
Tiganosii urcara in autocar si incepura sa-si strnga lucrurile. Au batut drumul o zi jumatate degeaba din Romania pana aici, dar n-aveau ce sa faca.
- Chiar va da jos, va intoarce inapi , intreba Tudor?
- Da, avem foi de via din Italia si apare pe calculator la astia. Nu ne lasa sa trecem mai departe.
Tudor nu stia ce e o ,,foaie de via'', nu stia nici ce au facut rromi-tiganasi prin Italia dar i se parea uluitor ca ii da jos si ii intoarce inapoi in vama, in câmp practic cu bagaje cu toto, într-o ţară străină, pe cei doi.
- Şi ce fac, cu ce se întorc întrebă el pe Grasa?
- Se întorc cu vreo alta maţină de România, cu ceva, gasesc ei.
Parcă îi părea rău de cei doi , de drumul irosit, de bani. Nu îi cunoştea dar se gândea la toate astea, realizând că dacă i s-ar fi întâmplat lui ar fi fost o tragedie. N-ar fi avit nici bani să se întoarcă înapoi.
Ţigănoşii rămaseră jos în vama austiacă făcând cu mâna, iar autocarul se puse în miscare în pufaitul uşii care se închidea.
Tudor înţelese că de acum era în Europa, era în ţară străină şi că nu era de joacă, oricât de amabil i s-ar fi părut lui occidentalii aceştia.
luni, 2 august 2010
Capitolul urmator
*
La periferia marelui oras, cel mai populat din lume, incepeau semnele agitatiei zilnice. Soarele, care rasarea de aici, e Tara Soarelui Rasare, se ridicase putin pe cer insa inca nu se zarea din spatele zgarie norilor afalti la cativa khilometri distata de casa in care locuia Timoharo Sohi Nakamura zis ,,Tim". Tim avea 17 ani si astazi trebuia sa mearga iar la Liceul unde invata, era printre ultimele zile de scoala si nu prea mai avea chef, insa trebuia sa mearga.
Se ridica din pat si merse la baie, o auzea pe mama sa care ii pregatea micul dejun. Dupa ce s-a imbracat Tim veni in bucatataria mica si se aseza la masa.
- Buna dimineata, mama!
- Buna Timoharo Sohi ! Esti pregatit de scoala spuse mama.
- Da, mai am cateva zile si gata.
- Da, baiatul meu, trebuie sa fii atent sa-ti ei diploma caci de abia acum incepe greul!
- Da mama o sa o iau....
Baiatul isi lua ghiozdanul, o traista stilizata impodobita cu cranii si insemne tribale, la moda, isi aranja freza gotica in oglinda mica de pe hol si pleca strigand ,, la revedere!".
Discutia era mai veche. Tim trebuia sa-si ia diploma de maturitate, bacalaureatul japonez, pentru ca sa incerce sa se angajeze intr-o firma de IT, sa isi castige existenta, pentru ca parintii sai nu o duceau tocmai bine traind doar din leafa tatalui care era vanzator la un supermarchet. Ceea ce nu stiau parinti era ca Tim se afla in pericol sa nu termine anul scolar deoarece era corijent la o materie. Blestemata de Literatura Japoneza cu haiku-urile ei il omorau si profesoara, o tanara exigenta il picase. Mai era si lenea juvenila si petrecerile seara cu prietenii care acum la sfarsitul colegiului se tineau lant si balul de sfarsit la care trebuia sa participe neaparat, si asa colegii radeau de el ca umbla peste tot cu manualul de literatura si tocea tot timpul dar nimic nu-i ramanea in cap.
La intrarea in liceu se intalni cu colegul si prietenul sau apropiat Hangye Nokasuma, care il si lua in primire:
- Ce face mister stres, mister Literatura?
- Lasa-ma frateee, ca aseara iar m-am imbatat si nu am invatat nimic! a fost bestial la petrecere, dar nu stiu ce o sa ma fac, ai mei ma ucid daca nu termin colegiul.
Au inceput cursurile si mai toate orele curgeau monoton , toti profesorii terminasera materia si ii pregateau pentru examenul final. Se dadeau sfaturi , se discutau teme care inca mai aveau semne de intrebare, se recapitulau lectii, subiecte, exercitii.
Ora de literatura era prima dupa pauza de masa si tim o astepta cu sufletul la gura, in pauza toti colegii au ras de el , toti stateau linistiti avand situatia incheiata, doar el era nervos si ofticat. Cativa, mai ales fetele il incurajara si ii spusera ca oricum te trece dar fii si tu mai dezghetat, mai bataios daca tu taci malc....
- Sau poate ca e intimidat de profa, spuse un baiat gras, pe nume Suang, oo, micul Timi, e speriat de frumoasa profa Fueng, oo, oo, si toti incepura iar sa rada.
Usa clasei se deschise usor si intra profesoara Fueng. Era o femeie frumoasa, ingrijita, tanara in primul sau an de invatamant severa si totusi apropiata cu elevii sai. Tim se pierdea intodeauna cand era ascultat si nu stia de ce. Dupa ce ii vazu pe toti profesoara se aseza la catedra si il invita pe Tim:
- Hai, Timoharo-san, ce ne poti povesti?
Tanarul se ridica, se inrosi la fata si nu spuse nimic.
- Nu te-ai pregatit? Trebuie sa stii ceva caci altfel nu te pot trece, nu poti sa dai examenul...
Nu spuse nimic si parca linistea il apasa si mai tare.
Apoi dintr-o data cuvintele au iesit spuse incet apasat, un haiku al sau cum nu spusese nici el nici alti colegi la niciodata.
,,Piatra pornise la vale
In trecutul sau era liniste,
Lacul trecuse de mult
Si fumul astepta, tacut, hornul..."
Profesoara asculta si pastra un moment de liniste. apoi spuse
- Excelent, un haiku! Asta te-a salvat,Timoharo-san! Apoi se intoarese catre grasul Suang: Comenteaza acest minunatr haiku Suang-san, te rog.Bine Timoharo ai nota de trecere din partea pena ai vazut ca nu a fost greu?
Grasul Suang se ridica in pidioare maormain catre colegul sau de banca : ,, poate fumul era , fumul ce ar fi iesit din fundul lui Timo daca nu trecea clasa, cand ar fi aflat parintii lui..., ci naiba sa-i comentez lu` asta?...
La periferia marelui oras, cel mai populat din lume, incepeau semnele agitatiei zilnice. Soarele, care rasarea de aici, e Tara Soarelui Rasare, se ridicase putin pe cer insa inca nu se zarea din spatele zgarie norilor afalti la cativa khilometri distata de casa in care locuia Timoharo Sohi Nakamura zis ,,Tim". Tim avea 17 ani si astazi trebuia sa mearga iar la Liceul unde invata, era printre ultimele zile de scoala si nu prea mai avea chef, insa trebuia sa mearga.
Se ridica din pat si merse la baie, o auzea pe mama sa care ii pregatea micul dejun. Dupa ce s-a imbracat Tim veni in bucatataria mica si se aseza la masa.
- Buna dimineata, mama!
- Buna Timoharo Sohi ! Esti pregatit de scoala spuse mama.
- Da, mai am cateva zile si gata.
- Da, baiatul meu, trebuie sa fii atent sa-ti ei diploma caci de abia acum incepe greul!
- Da mama o sa o iau....
Baiatul isi lua ghiozdanul, o traista stilizata impodobita cu cranii si insemne tribale, la moda, isi aranja freza gotica in oglinda mica de pe hol si pleca strigand ,, la revedere!".
Discutia era mai veche. Tim trebuia sa-si ia diploma de maturitate, bacalaureatul japonez, pentru ca sa incerce sa se angajeze intr-o firma de IT, sa isi castige existenta, pentru ca parintii sai nu o duceau tocmai bine traind doar din leafa tatalui care era vanzator la un supermarchet. Ceea ce nu stiau parinti era ca Tim se afla in pericol sa nu termine anul scolar deoarece era corijent la o materie. Blestemata de Literatura Japoneza cu haiku-urile ei il omorau si profesoara, o tanara exigenta il picase. Mai era si lenea juvenila si petrecerile seara cu prietenii care acum la sfarsitul colegiului se tineau lant si balul de sfarsit la care trebuia sa participe neaparat, si asa colegii radeau de el ca umbla peste tot cu manualul de literatura si tocea tot timpul dar nimic nu-i ramanea in cap.
La intrarea in liceu se intalni cu colegul si prietenul sau apropiat Hangye Nokasuma, care il si lua in primire:
- Ce face mister stres, mister Literatura?
- Lasa-ma frateee, ca aseara iar m-am imbatat si nu am invatat nimic! a fost bestial la petrecere, dar nu stiu ce o sa ma fac, ai mei ma ucid daca nu termin colegiul.
Au inceput cursurile si mai toate orele curgeau monoton , toti profesorii terminasera materia si ii pregateau pentru examenul final. Se dadeau sfaturi , se discutau teme care inca mai aveau semne de intrebare, se recapitulau lectii, subiecte, exercitii.
Ora de literatura era prima dupa pauza de masa si tim o astepta cu sufletul la gura, in pauza toti colegii au ras de el , toti stateau linistiti avand situatia incheiata, doar el era nervos si ofticat. Cativa, mai ales fetele il incurajara si ii spusera ca oricum te trece dar fii si tu mai dezghetat, mai bataios daca tu taci malc....
- Sau poate ca e intimidat de profa, spuse un baiat gras, pe nume Suang, oo, micul Timi, e speriat de frumoasa profa Fueng, oo, oo, si toti incepura iar sa rada.
Usa clasei se deschise usor si intra profesoara Fueng. Era o femeie frumoasa, ingrijita, tanara in primul sau an de invatamant severa si totusi apropiata cu elevii sai. Tim se pierdea intodeauna cand era ascultat si nu stia de ce. Dupa ce ii vazu pe toti profesoara se aseza la catedra si il invita pe Tim:
- Hai, Timoharo-san, ce ne poti povesti?
Tanarul se ridica, se inrosi la fata si nu spuse nimic.
- Nu te-ai pregatit? Trebuie sa stii ceva caci altfel nu te pot trece, nu poti sa dai examenul...
Nu spuse nimic si parca linistea il apasa si mai tare.
Apoi dintr-o data cuvintele au iesit spuse incet apasat, un haiku al sau cum nu spusese nici el nici alti colegi la niciodata.
,,Piatra pornise la vale
In trecutul sau era liniste,
Lacul trecuse de mult
Si fumul astepta, tacut, hornul..."
Profesoara asculta si pastra un moment de liniste. apoi spuse
- Excelent, un haiku! Asta te-a salvat,Timoharo-san! Apoi se intoarese catre grasul Suang: Comenteaza acest minunatr haiku Suang-san, te rog.Bine Timoharo ai nota de trecere din partea pena ai vazut ca nu a fost greu?
Grasul Suang se ridica in pidioare maormain catre colegul sau de banca : ,, poate fumul era , fumul ce ar fi iesit din fundul lui Timo daca nu trecea clasa, cand ar fi aflat parintii lui..., ci naiba sa-i comentez lu` asta?...
sâmbătă, 13 martie 2010
Am revenit finely
*
Ajunsă la spital, soţia lui Tudor, se constată că boala de care suferea, un cancer uterin avansa foarte repede. După o suferinţă cruntă de câţiva ani femeia se stingea. Bărbatul mai făcu câteva drumuri la spital, şi într-o zi îl anunţară de la spital că femeia pe care o iubise şi născuse ce doi copii ai lor murise.
Astăzi mersese la morga unde mătuşa lui Anica şi o vecină o spălaseră pe Dora lui, o îmbrăcaseră cu un costum deux-piece de mătase, nou, cu flori mov cum îi plăceau ei, sub atenta supravegherea a unui bărbat într-un halat alb pătat, asistentul de la morgă, căruia Anica îi dăduse nişte bani, că ,,aşa trebuie”. Apoi o adusese acasă cu un consătean cu maşina, o Dacia break, pe al cărei portbagaj ancoraseră cu grijă coşciugul.
Tudor, şoferul şi Anica au dus coşciugul în casa bătrânească unde o bătrână făcuse curăţenie şi alungase praful. Coşciugul stătea pe o masă în casa din faţă, încărcat cu ceea ce mai rămăsese din cea care fusese cândva o femeie. Copila, Cristina, se apropie şi privi pe mama sa moartă, stătea şi o privea fără nici o expresie, de parcă nu se putea clinti. Mătuşa Anica o cuprinse în braţe din spate pe copilă şi o strânse la pieptul ei.
- A murit mama ? Întrebă Cristina, aproape şoptit.
- Da puiul meu, da. Aţi rămas fără mama voastră. Şi dintr-o dată femeia de 55 ani care făcuse cu precizie şi repeziciune treburile de la morga din oraş, izbucnii în plâns. Apoi începu să bocească pe moartă ca la ţară:
- Te-ai dus tuu, Doră tuu, că ce ţi-am mai zis fatăăă, du-te fatăă la doctor fatăăă…. cinee mai are grijăă de copilaşii tăăăii …..
Copila de 8 ani nu spuse nimic însă lacrimile începură să îi ude obrajii şi începu să plângă cu sughiţuri dureroase ţinându-se de marginea coşciugului.
Cel mic era mai neştiutor privi un timp la această scenă după care fugi în curte unde într-un obor mic avea un miel cu blana fumurie prinse mielul în braţe şi probabil pentru că acest era obişnuit cu el se cuibări în braţele sale.
Se lăsă seara şi începură să vină oameni la priveghi. Mai ales femei, vecine, femei tinere, prietene sau foste colege de şcoală ale Dorei. Fiecare aducea lumânări şi flori, puneau o lumânare în feşnicul de la intrare din antreul, balconul casei, aşa cum îl numeau pe aici intrau în camera moartei şi începeau fiecare câte un bocet parcă ritualic, în care o văitau pe femeia moartă, că s-a dus prea devreme, cine o să mai îngrijească de copii ei prea mici, sau evocau vechi întâmplări trăite împreună, ori fapte bune pe care moarta le-a făcut în beneficiul lor, după care se aşezau care pe unde apucau pe scaunele aranjate pe lângă perete sau în camera alăturată şi discutau despre obiceiurile de îngropăciune, despre moartă sau despre ale lor.
Anica sau Tudor umblau printre ele şi le serveau cu pahare cu suc ieftin al cărui colorant păta sticla, sau câte un pahar cu vin negru de butuc să fie de sufletul Dorei.
Rând pe rând femeile începeau să discute:
- Săraca Dora, ce boală nenorocită!
- Ce topită e, fată, a rămas de 25 de kile!
- Oof, vai de capu' lor săracii, o fi avut bani cu ce s-o înmormânteze?
- Eee, cică le-a dat alde Anica, ăştia, necaz mare, ce să-i faci.
Spre miezul nopţii începură să facă glume, se auzeau chiar râsete şi Tudor venii în pragul casei.
- Acum glumim cu ea, zise o femeie mai bătrână, să-i fie mai uşor, Tudorică mamă. În noaptea asta tre' să şi rîdem cu ea. Ha, ha, ha… nu-i aşa fă?
Intră o femeie mai tânără venind repede.
- Da-ţi fă ghemul ăla că vine Iorgu lu' Răgălie, hai, hai!
Femeia mai în vârstă scoase de sub scaune un ghem de sfoară din cânepă, cea tânără îl legă de mâna moartei şi un capăt de clanţa uşii. Îl împinseră şi pe Tudor înăuntru şi închise uşa camerei, se făcu linişte.
La uşă se auzi un hârşâit, omul zise cu voce tare ,,Dumnezeu s-o ierte!” şi deschise uşa care se deschidea în afară. Trăgând de uşă, sfoara legată de mâna cadavrului se întinse şi o ridic pe moartă pe jumătate din coşciug, iar când omul intră dădu cu ochi de ea,
- Bine ai venit Iorgule, zise o femeie imitând vocea pe care o avea moarta.
Iorgu era puţin băut, mirosea a băutură, rămase pe loc, ţeapăn dând impresia că nu s-a speriat, sau nu înţelege ce se întâmplă, dădu drumul uşii dar scăpă pe jos şi lumânarea şi cele câtevaflori cu care venise.
Cadavrul căzu la loc în coşciug ţinut cu grijă de o femeie.
- Ptiu, fir-aţi voi, să fiţi de maimuţe! Zise Iorgu şi îl podidi transpiraţia.
Toate izbucniră în râs, privindu-l cu atenţie pe speriat.
- Ce Iorgule, te-ai speriat? Ha, ha, ha…
Mai râseră un timp după care atmosfera deveni iar gravă, apoi începură să mai plece dintre ele către casele lor.
În curte sub un corcoduş aplecat stăteau de vorbă două femei Anica şi o femeie mai grăsuţă.
- Am auzit că alde matale le-aţi dat bani de înmormântare, v-aţi făcut pomană.
- Daa, ce era să le fac? Poţi să-i laşi aşa? Fănică mai zicea că n-avem, da nu puteam să-l las, oof, of, of. Nu ştiu dacă o să-i mai văd înapoi, că-am cheltuit vreo 15 milioane, da' nici n-am nevoie.
După plecarea tuturor spre dimineaţă rămas cu Anica, Tudor care auzise discuţia îi spuse:
- Tuşă eu am să plec la muncă în Italia. O să-ţi dau banii ce mi-ai dat înapoi. Dar copii mi-i ţii tu? Că altfel n-am cum… o să-ţi trimit bani să ai grijă de ei.
- Da Tudore, da. Dar ai cu ce pleca, ai paşaport? O să-ţi fie greu şi acolo, că nu fug câinii cu covrigi în coadă, dar n-ai ce face. Cum s-au dus atâţia te descurci tu. Du-te că eu te ajut, ne descurcăm noi…
Şi astfel se făcu înţelegerea între, ei deschizând un alt drum pentru Tudor.
Ajunsă la spital, soţia lui Tudor, se constată că boala de care suferea, un cancer uterin avansa foarte repede. După o suferinţă cruntă de câţiva ani femeia se stingea. Bărbatul mai făcu câteva drumuri la spital, şi într-o zi îl anunţară de la spital că femeia pe care o iubise şi născuse ce doi copii ai lor murise.
Astăzi mersese la morga unde mătuşa lui Anica şi o vecină o spălaseră pe Dora lui, o îmbrăcaseră cu un costum deux-piece de mătase, nou, cu flori mov cum îi plăceau ei, sub atenta supravegherea a unui bărbat într-un halat alb pătat, asistentul de la morgă, căruia Anica îi dăduse nişte bani, că ,,aşa trebuie”. Apoi o adusese acasă cu un consătean cu maşina, o Dacia break, pe al cărei portbagaj ancoraseră cu grijă coşciugul.
Tudor, şoferul şi Anica au dus coşciugul în casa bătrânească unde o bătrână făcuse curăţenie şi alungase praful. Coşciugul stătea pe o masă în casa din faţă, încărcat cu ceea ce mai rămăsese din cea care fusese cândva o femeie. Copila, Cristina, se apropie şi privi pe mama sa moartă, stătea şi o privea fără nici o expresie, de parcă nu se putea clinti. Mătuşa Anica o cuprinse în braţe din spate pe copilă şi o strânse la pieptul ei.
- A murit mama ? Întrebă Cristina, aproape şoptit.
- Da puiul meu, da. Aţi rămas fără mama voastră. Şi dintr-o dată femeia de 55 ani care făcuse cu precizie şi repeziciune treburile de la morga din oraş, izbucnii în plâns. Apoi începu să bocească pe moartă ca la ţară:
- Te-ai dus tuu, Doră tuu, că ce ţi-am mai zis fatăăă, du-te fatăă la doctor fatăăă…. cinee mai are grijăă de copilaşii tăăăii …..
Copila de 8 ani nu spuse nimic însă lacrimile începură să îi ude obrajii şi începu să plângă cu sughiţuri dureroase ţinându-se de marginea coşciugului.
Cel mic era mai neştiutor privi un timp la această scenă după care fugi în curte unde într-un obor mic avea un miel cu blana fumurie prinse mielul în braţe şi probabil pentru că acest era obişnuit cu el se cuibări în braţele sale.
Se lăsă seara şi începură să vină oameni la priveghi. Mai ales femei, vecine, femei tinere, prietene sau foste colege de şcoală ale Dorei. Fiecare aducea lumânări şi flori, puneau o lumânare în feşnicul de la intrare din antreul, balconul casei, aşa cum îl numeau pe aici intrau în camera moartei şi începeau fiecare câte un bocet parcă ritualic, în care o văitau pe femeia moartă, că s-a dus prea devreme, cine o să mai îngrijească de copii ei prea mici, sau evocau vechi întâmplări trăite împreună, ori fapte bune pe care moarta le-a făcut în beneficiul lor, după care se aşezau care pe unde apucau pe scaunele aranjate pe lângă perete sau în camera alăturată şi discutau despre obiceiurile de îngropăciune, despre moartă sau despre ale lor.
Anica sau Tudor umblau printre ele şi le serveau cu pahare cu suc ieftin al cărui colorant păta sticla, sau câte un pahar cu vin negru de butuc să fie de sufletul Dorei.
Rând pe rând femeile începeau să discute:
- Săraca Dora, ce boală nenorocită!
- Ce topită e, fată, a rămas de 25 de kile!
- Oof, vai de capu' lor săracii, o fi avut bani cu ce s-o înmormânteze?
- Eee, cică le-a dat alde Anica, ăştia, necaz mare, ce să-i faci.
Spre miezul nopţii începură să facă glume, se auzeau chiar râsete şi Tudor venii în pragul casei.
- Acum glumim cu ea, zise o femeie mai bătrână, să-i fie mai uşor, Tudorică mamă. În noaptea asta tre' să şi rîdem cu ea. Ha, ha, ha… nu-i aşa fă?
Intră o femeie mai tânără venind repede.
- Da-ţi fă ghemul ăla că vine Iorgu lu' Răgălie, hai, hai!
Femeia mai în vârstă scoase de sub scaune un ghem de sfoară din cânepă, cea tânără îl legă de mâna moartei şi un capăt de clanţa uşii. Îl împinseră şi pe Tudor înăuntru şi închise uşa camerei, se făcu linişte.
La uşă se auzi un hârşâit, omul zise cu voce tare ,,Dumnezeu s-o ierte!” şi deschise uşa care se deschidea în afară. Trăgând de uşă, sfoara legată de mâna cadavrului se întinse şi o ridic pe moartă pe jumătate din coşciug, iar când omul intră dădu cu ochi de ea,
- Bine ai venit Iorgule, zise o femeie imitând vocea pe care o avea moarta.
Iorgu era puţin băut, mirosea a băutură, rămase pe loc, ţeapăn dând impresia că nu s-a speriat, sau nu înţelege ce se întâmplă, dădu drumul uşii dar scăpă pe jos şi lumânarea şi cele câtevaflori cu care venise.
Cadavrul căzu la loc în coşciug ţinut cu grijă de o femeie.
- Ptiu, fir-aţi voi, să fiţi de maimuţe! Zise Iorgu şi îl podidi transpiraţia.
Toate izbucniră în râs, privindu-l cu atenţie pe speriat.
- Ce Iorgule, te-ai speriat? Ha, ha, ha…
Mai râseră un timp după care atmosfera deveni iar gravă, apoi începură să mai plece dintre ele către casele lor.
În curte sub un corcoduş aplecat stăteau de vorbă două femei Anica şi o femeie mai grăsuţă.
- Am auzit că alde matale le-aţi dat bani de înmormântare, v-aţi făcut pomană.
- Daa, ce era să le fac? Poţi să-i laşi aşa? Fănică mai zicea că n-avem, da nu puteam să-l las, oof, of, of. Nu ştiu dacă o să-i mai văd înapoi, că-am cheltuit vreo 15 milioane, da' nici n-am nevoie.
După plecarea tuturor spre dimineaţă rămas cu Anica, Tudor care auzise discuţia îi spuse:
- Tuşă eu am să plec la muncă în Italia. O să-ţi dau banii ce mi-ai dat înapoi. Dar copii mi-i ţii tu? Că altfel n-am cum… o să-ţi trimit bani să ai grijă de ei.
- Da Tudore, da. Dar ai cu ce pleca, ai paşaport? O să-ţi fie greu şi acolo, că nu fug câinii cu covrigi în coadă, dar n-ai ce face. Cum s-au dus atâţia te descurci tu. Du-te că eu te ajut, ne descurcăm noi…
Şi astfel se făcu înţelegerea între, ei deschizând un alt drum pentru Tudor.
luni, 8 iunie 2009
pe alte planuri
Bărbaţii şi femeile devorau mâncăruri şi băuturi fără întrerupere şi muzica ce răsuna la volum adecvat, din difuzoarele sofisticate, ultimul tip, îi antrena şi îi mulţumea. Curând apărură şi drogurile. Cocaina in special. Într-o parte doi bărbaţi beau încontinuu wyschy-ul tare, până când începură să vomite în nişte vomatoare stilizate, în forma de coloane romanice, aflate lângă fotoliile lor şi care se închideau ascunzând in pântecele lor voma celor doi convivi. De altfel asemenea aparate se zăreau cam pe lunga toate fotoliile, canapelele din sala ce era amenajată şi imita un atrium roman. Atmosfera deveni confuza şi cu toţi se abandonau in braţele orgiei. Stepmayer merse la baie şi în holul acesteia aflat în semiîntuneric se împiedică de doua trupuri acuplate, în picioare. Apucă sa-l vadă pe Timoty Brooks cu o faţă transfigurata cu ochii închişi, iar femeia era aplecata mult cu capul pe spate, râse in sinea lui şi intră în baie. În spatele lui adunarea de petrecăreţi se dezlănţui, sau mai bine zis se afunda în plăceri excentrice, alimentate de mâncăruri exotice, preparate la moda, sex fără perdea împărtăşit cu ceilalţi şi multa, multa băutura. Spre dimineaţă toţi dormeau pe unde picaseră doborâţi de băuturi şi droguri. Robert Stepmayer trona peste toţi in fotoliul său, încă mai sorbea dintr-un pahar cu picior înalt de vin. Îl bău până la fund şi capul îi căzu în piept aproape imediat adormi şi el. La picioarele lui dormea o femeie blondă cu machiajul înnegrit în jurul ochilor, iar laba piciorului lui stătea între sânii ei. *
Departe, departe de toate astea în Africa, pe coasta de vest, ţara nici cu ştiu daca mai contează, la marginea junglei subsahariene este noapte şi într-o aşezare tipica pentru continentul negru, Ulluya Habembe urlă din toţi rărunchii, într-o colibă, simţind că toţi muşchii trunchiului chirciţi strânşi până la ruperea din tendoane se răzvrătesc împotriva a ceea ce i se întâmpla.
Femeia urma sa nască şi era singură în coliba din frunze de palmier şi stuf. Singura fiinţa omeneasca din sat, ce se mai afla în acesta, era bătrâna Rutervieu toţi ceilalţi se refugiaseră în jungla de teama membrilor armatelor de paramilitari ce se războiau necontenit pe aceste teritorii unde domneşte legea AKM-ului. Nu o luaseră şi pe ea. O femeie însărcinată te încetineşte prin jungla şi ea nici măcar soţ sau rude nu avea, iar oricum, copilul din ea era rodul violului comis în urma cu noua luni de patru soldaţi din miliţia tribului Ugulle, potrivnic lor.
Ulluya avea 15 ani. Supravieţuise în satul de la marginea junglei pentru ca era isteaţa si puternică, pentru ca aici avea apa proaspăta de la fostul izvor al satului, pe care îl decolmatase singura, aşa cum văzuse la mama ei pe când trăia, pentru ca doi câini jigăriţi ai satului rămăseseră cu ea, pentru ca bătrâna Rutervieu şi ea abandonata, îi ţinuse de urat, chiar daca nu vorbea şi nu auzea, adâncita în apele bătrâneţilor ei, era un ascultător fidel, dar mai ales supravieţui pentru ca armatele în trecerile lor ocoliseră acest sat.
Acum ştia ca i-a venit timpul naşterii cum spuneau femeile lor şi era singura, speriata îngrozita de ceea ce urma să i se întâmple, de senzaţiile pe care corpul ei le încerca sub acţiunea enzimelor şi endorfinelor eliberate de procesul naşterii. Până şi cei doi câini plecară mai încolo speriaţi de urlete ei şi zgomotele de noapte ale junglei se estompară în apropiere, ascultând, parcă, la ce avea sa se întâmple. Doar bătrâna negresă dormea dusă şi surdă la trei colibe mai încolo.
Copilul veni pe lume din doua poticneli animalice ale mamei şi un timp zăcu pe jos pe frunze între picioarele tinerei. Apoi, dintr-odată începu sa scoată nişte ţipete mici mai mult nişte strănuturi orăcăite. Tânăra mama se sculă cu greu însa instinctul de mamă o mâna ca pe antilopele ce fătau pe câmpiile Serengeti. Mirosul sângelui ar fi putut să atraga vreun animal salbatic. Ea chema câinii şi le arunca nişte oase de la o gaina şi pielea acesteia cu fulgi cu tot pe care aceştia incepura sa o sfâşie imediat. Aprinse focul în uşa colibei chiar dacă pruncul scâncea într-una. Apoi îl spala cu apa din vasul facut dintr-o tivga de lemn bobâlcată la fund. Se spală şi ea îndelung, îşi lua o alta rochie de bumbac, mai mult un tricou, pe ea se aseza pe patul de ramuri din colibă şi îl puse la sân. Era un baiat, dupa cum pipăise ea şi văzuse în lumina flacărilor. La început sânul o ustura în timp ce pruncul trăgea laptele, însa dupa câteva momente adormiră amandoi.
Afara câinii terminaseră oasele de gaina şi priveau atenti în pădure unde ochi lucitori se iveau din când in când în margine. Câinii se traseră instinctiv, mai la intrarea colibei.
Departe, departe de toate astea în Africa, pe coasta de vest, ţara nici cu ştiu daca mai contează, la marginea junglei subsahariene este noapte şi într-o aşezare tipica pentru continentul negru, Ulluya Habembe urlă din toţi rărunchii, într-o colibă, simţind că toţi muşchii trunchiului chirciţi strânşi până la ruperea din tendoane se răzvrătesc împotriva a ceea ce i se întâmpla.
Femeia urma sa nască şi era singură în coliba din frunze de palmier şi stuf. Singura fiinţa omeneasca din sat, ce se mai afla în acesta, era bătrâna Rutervieu toţi ceilalţi se refugiaseră în jungla de teama membrilor armatelor de paramilitari ce se războiau necontenit pe aceste teritorii unde domneşte legea AKM-ului. Nu o luaseră şi pe ea. O femeie însărcinată te încetineşte prin jungla şi ea nici măcar soţ sau rude nu avea, iar oricum, copilul din ea era rodul violului comis în urma cu noua luni de patru soldaţi din miliţia tribului Ugulle, potrivnic lor.
Ulluya avea 15 ani. Supravieţuise în satul de la marginea junglei pentru ca era isteaţa si puternică, pentru ca aici avea apa proaspăta de la fostul izvor al satului, pe care îl decolmatase singura, aşa cum văzuse la mama ei pe când trăia, pentru ca doi câini jigăriţi ai satului rămăseseră cu ea, pentru ca bătrâna Rutervieu şi ea abandonata, îi ţinuse de urat, chiar daca nu vorbea şi nu auzea, adâncita în apele bătrâneţilor ei, era un ascultător fidel, dar mai ales supravieţui pentru ca armatele în trecerile lor ocoliseră acest sat.
Acum ştia ca i-a venit timpul naşterii cum spuneau femeile lor şi era singura, speriata îngrozita de ceea ce urma să i se întâmple, de senzaţiile pe care corpul ei le încerca sub acţiunea enzimelor şi endorfinelor eliberate de procesul naşterii. Până şi cei doi câini plecară mai încolo speriaţi de urlete ei şi zgomotele de noapte ale junglei se estompară în apropiere, ascultând, parcă, la ce avea sa se întâmple. Doar bătrâna negresă dormea dusă şi surdă la trei colibe mai încolo.
Copilul veni pe lume din doua poticneli animalice ale mamei şi un timp zăcu pe jos pe frunze între picioarele tinerei. Apoi, dintr-odată începu sa scoată nişte ţipete mici mai mult nişte strănuturi orăcăite. Tânăra mama se sculă cu greu însa instinctul de mamă o mâna ca pe antilopele ce fătau pe câmpiile Serengeti. Mirosul sângelui ar fi putut să atraga vreun animal salbatic. Ea chema câinii şi le arunca nişte oase de la o gaina şi pielea acesteia cu fulgi cu tot pe care aceştia incepura sa o sfâşie imediat. Aprinse focul în uşa colibei chiar dacă pruncul scâncea într-una. Apoi îl spala cu apa din vasul facut dintr-o tivga de lemn bobâlcată la fund. Se spală şi ea îndelung, îşi lua o alta rochie de bumbac, mai mult un tricou, pe ea se aseza pe patul de ramuri din colibă şi îl puse la sân. Era un baiat, dupa cum pipăise ea şi văzuse în lumina flacărilor. La început sânul o ustura în timp ce pruncul trăgea laptele, însa dupa câteva momente adormiră amandoi.
Afara câinii terminaseră oasele de gaina şi priveau atenti în pădure unde ochi lucitori se iveau din când in când în margine. Câinii se traseră instinctiv, mai la intrarea colibei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)