*
Se spune ca omenirea s-a nascut in Africa. Africa a fost leaganul omenirii. Aici in negurile timpului, in urma cu milioane de ani, cat doar o minte ensteiniana ar putea pricepe, dintr-o singura mama maimuta s-a nascut primul om, nu preistoric, pretimpuriu,inaintea pre-tuturor erelor, o maimuta cu prima gena umanoida din care a evoluat omenirea. Asa se spune. Dar din timpuri asa de stravechi cine poate sti care este adevarul?
Sau poate ca atunci Dumnezeu a adus omenirea pe pamant? Cert e ca Africa a fost leaganul oamenilor, asta cel putin, s-a demonstrat clar.
Pe acest continent la marginea junglei, Ulluya Habembe se trezi in coliba langa fiul sau nou nascut, cand un urlet scurt se auzi in noapte. Mintea ei caută imediat în modelele de comparație preexistente animalul corespondent al acestui urlet. La început nu reușea să facă asocierea. apoi îl recunoscu și spaima îi fulgeră trupul. Era o hienă. Cel mai temut și mai tenace prădător al Africii.
Ulluya știa că o hienă simte de la mai mulți kilometri un pui nou născut, simte aburul fătării antilopelor și pleacă pe urma mirosului ca să afle puiul proaspăt fătat, fragil și neajutorat pentru a-l mânca. Acum îl adulmecaseră pe al ei. Nu era surprinsă nici de îndrăzneala animalelor căci aici la marginea sălbăticiei acestea se simt pe teritoriul lor si noaptea pleacă după pradă. Privi în noapte prin intrarea colibei și văzu afară cei doi câini cu coama zburlită stând în ușă și arătându-și colții. La vreo 100 de metri de colibă ochii luminoși ai hienelor apăreau cu intermitență în noapte. Ochii ăia âi înghețară șira spinării. Nu aveau fulgere de gheață-n ei dar urmarea, lupta și forța animalelor acestea erau adânc înrădăcinate în ființa ei.
Dintr-o dată o hienă atacă repezindu-se către câini cu scâncetul caracteristic și infiorător, încercînd să apuce unul din câini din lateral. Câinele roșcat, pe nume Shluise, adică ,,Os,, ripostă și nu se lăsă intimidat mușcând hiena. Părul acesteia urât mirositor sări în sus și chiar fire din blană o atinseră pe tânăra mamă. Hiena o femelă mare și grasă se retrase și în clanul acestora se întețiră urletele-scâncet. Os se retrase cu spatele și intră mai mult în interiorul colibei. Celălalt câine o corcitură slabă cu pete gri-albe, mai mic decât Os se ținea în coasta acestuia înspăimântat, nici măcar nu mai mârâia. Copilul începu să plângă și Ulluya se repezi să-l oprească. Singurul lucru care-i veni să-l facă fu să-i dea să sugă, să-l oprească din plâns. Dar hienele îl auziră și ea știa că ăsta era un semn de slăbiciune. Prădătorii știau că un pui de om e mai neajutorat ca unul de antilopă, cel mai neajutorat pui de animal care împărțea acest pământ cu ei.
Certitudinea micului pui de om din colibă le biciui creerii hienelor. Două dintre ele în frunte cu matriarha, conducătoarea clanului se repeziră la câini. Os mușcă în stânga și în dreapta respingând atacul sălbăticiunilor, dar când clanul se retrase într-o zvârcoleală de trupuri, Pătatul nu mai era lângă el, hielnele îl luaseră. O vreme se iscă o luptă între acestea pe pradă și se auziră trosnind oasele Pătatului în fălcile puternice ale prădătoarelor feroce. Os intră cu totul în colibă și femeia văzu că se uită către ea parcă cerându-i ajutorul. Îi atârna un picior sfâșiat, poate rupt de zdrobitoarele fălci care devorau până și elefanți.
Ulluya privi câinele și apoi copilul, căuta febril o salvare. Privi cerul și își dădu seama că mai erau câteva ore până în zori. Și nici atunci nu era sigur că hienele vor pleca dacă atacaseră acest sat părăsit cu atâta îndrăzneală. Probabil că și ele își dăduseră seama că locul era părăsit și oameni din colibă erau neajutorați. Multă vreme astfel de animale dau târcoale așezărilor omenești fură mîncare și ajung să evalueze surprinzător de bine turmele de oameni ca pe turmele de gnu, sau zebre, atacînd exemplarele slăbite sau aflate în dificultate.
Focul era stins și nici nu avea alte lemne să-l reaprindă.
Atunci se repezi luă copilul și îl așeză într-un hamc atârnat de o grindă cât mai sus. Trase la intrare patul pe care dormea și împinse câinele înăuntru lângă ea. Vor lupta cot la cot să se salveze. Ulluya împinse patul pe locul din fața colibei unde făcuse focul. Avea cîteva momente, cât carniovorele îl devorau pe Pătat, să aprindă focul. Băgă mâna adânc în vatra focului și se arse într-un cărbue ascuns,făcu repede o gaură în saltea și trînti cenușa și jarul în iarba uscată. Suflă cu toată puterea în jar, sufla încontinuu, nici nu apuca parcă să respire și sufla. Flacăra nu se apridea, doar fumega puțin. Atuni hiena conducătoare, matriarha se întoarese și în razele lunii Ulluya îi văzu botul însângerat. Parcă știind ce va urma Os veni lângă ea și își arătă colții. Hiena dădu puțin înapoi și îi evaluă pe cei doi oponenți ai săi, ciudatul clan al oamenilor și câinilor pe care poate că-l mai înfruntase cândva o puse pe gînduri. Atunci focul izbucni cu mici ezitări și flăcările ținură animalele la distanță. Femeia evaluă situația și se felicită cu voce tare că alesese coliba aceasta cu partea de jos lipită cu pământ și baligă să stea în ea. Aparținu-se șefului satului și era cea mai solidă. Hienele nu puteau pătrunde decît prin ușa pe care o va apăra cu tot ce-i stă la îndemână. Ea ținu și drămui materialele combustibile ce le avea astfel încât să șină cît mai mult și îndeajuns de mare flacăra să țină carnivorele la distanță. Aștepta zorile cu speranță dar și cu neliniște știind că animalele ce o atacaseră erau oportunite tenace ce nu-și lăsau prada ușor, odată descoperită. Zorii se iviră dar se stinse și focul. În zadar tânăra mamă căuta să mai arunce ceva pe foc, nu putea să rupă nici din pereții colibei căci astfel s-ar fi expus colților hienelor.
Ulluya apucă cuțitul scurt și solid pe care îl avea și se pregăti să se apere cu orice preț. Mângâie și încurajă câinele care și el o înțelese, își zburli coama și își arătă colții.
Hienele se strânseră laolaltă și se pregăteau să atace, adulmecau și se plimbau în jurul colibei căutând o breșă pentru a năvăli, când dintr-o dată începură să scîncească și se retraseră protestănd cu urletlele lor. Ulluya privi în direcția unde se uitau hienele și o văzu pe bătrâna Rutervieu stând în băț și înjurând. Clanul hienelor atît de determinat până acum se retrase furioase mușcându-se una pe alta. apariția altuio om le descumpănise și le făcuse să plece știind că nu se puteau lupta cu mai mulți oameni.
- Fii binevenită, Mamă! Strigă, Ulluya cât putu de tare știind că bătrâna era surdă.
- Oouoah, căscă baba. N-ai ceva de mâncare? Ai prins cumva o hienă?
- Oo, nu Mamă. Erau să mă prindă ele pe mine, spuse tânăra și o înbrățișă pe babă.
Bătrâna o salvase pe ea și pe puiul ei !
- Hai să-ți arăt ceva. Și tânăra scoase puiul de om din colibă. E fiul meu Mhashwili îi spuse ea numele pruncului.
- Ooo ce frumos e! Slăvită fie Mama Țărână (Africa în limba lor, spuse bătrâna. ea ne înmulțește neamul Kharthali.
Khartahali era numele tribului lor.
Dar Ulluya își dădu seama că bătrâna nu-și mai amintea că au fost părăsite aici.
Mai tărziu merse în apropiere unde șita un bananier copt și aduse un ciorchine mare de banane gălbui. Se puse pe mâncat împreună cu bătrâna. Ulluya se gîndea ce să facă, dacă va mai supraviețui aici împreună cu copilul ei. Pentru început se hotărâ să nu o mai lase pe bătrână să plece și făcu două paturi largi din frunze de palmier în colibă. La ușă puse un morman de lemne pentru foc să-i ajungă toată noaptea și împrejmui coliba cu spini pe cît putu. Os o urma peste tot și prindea mici rozătoare sau chiar insecte cu care se hrănea.
Femeia lupta pentru viața ei și a puiului ce-l născuse.